În cinstea Zilei Naționale a Constructorului vă invităm să citiți suita de articole ”Un om, un monument, o zi”, scrisă de Irina Forgo

OMUL

– episodul I din trilogia ”Un om, un monument, o zi” -

În 1875, atunci când inginerului Anghel Saligny i s-a oferit posibilitatea de a preda la Politehnica din Dresda, acesta răspundea în scrisoarea de mulțumire: „Deși familia mea s-a născut în apele Loirei şi pe urmă a pribegit prin lume, noi am fost întotdeauna loiali, așa că dacă o țară ne-a dat azil și ne-a recunoscut drept fiii ei, noi n-o putem trăda“.

Această loialitate, care astăzi pare desuetă și greu de înțeles pentru noile generații, este motivul pentru care România a devenit un nume cunoscut în construcțiile metalice și de beton armat.

Este motivul pentru care numele Saligny se regăsește  în toate tratatele de poduri, sau că  la Tokyo, există o catedră în cadrul Universității de Inginerie care îi poartă numele, în care studenții învață despre opera și inovațiile compatriotului nostru.

Este motivul pentru care, în drum spre mare rămânem cu capetele întoarse admirând, iar și iar, suplețea și perfecțiunea podului feroviar dintre Fetești și Cernavodă.

În 1886 Saligny a proiectat şi a condus lucrările de execuţie ale primelor poduri metalice cu console fără culee pe linia ferată Filiași-Târgu Jiu, iar odată cu proiectarea podului de la Cernavodă inginerul român  aducea două mari inovații în construcția de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului și folosirea oțelului moale în locul fierului pudlat ca material de construcție pentru tabliere de poduri. Astfel, în 1895, românii se puteau mândri cu cel mai lung complex de poduri construit în țara noastră (4087,95 m) și al treilea ca lungime din lume.

Anghel Saligny a inițiat și a condus realizarea primei hărți hidrografice a Dunării de la Brăila la Vârciorova. A avut un rol determinant în proiectarea și execuția primei conducte de transport a petrolului de la câmpurile petrolifere din zona Prahova spre porturile Cernavodă și Constanța.

Sub directa sa îndrumare au fost construite, în premieră mondială, silozurile din beton armat, un material puțin studiat în acele timpuri, realizate la Brăila (1888) și Galați (1889). Pereții celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizați, tot în premieră mondială, din piese fabricate la sol, sub formă de plăci.

A realizat primul funicular din România, care transporta sarea de la salină până la Târgu Ocna, pe o distanță de 2100 metri.

Micul port al Constanței, care înainte de 1900 se întindea pe 4 hectare și avea un singur cheu din lemn și piatră, va deveni un port important la Marea Neagră sub conducerea lui Saligny, care timp de 10 ani a fost director general și șef de proiect al lucrării. În discursul de la inaugurarea portului Saligny avea să sublinieze, cu mândrie națională, că ”numai ingineri români, mai toți ieșiți din școala noastră de poduri și șosele, au lucrat la conceperea și executarea lucrărilor portului.” De altfel promovarea corpului tehnic românesc în fața antreprizelor străine a reprezentat o constantă de-a lungul vieții sale.

A pus bazele atelierelor de reparații a podurilor metalice și reorganizează șantierele navale de la Turnu Severin, deoarece în acea perioadă chiar și cea mai mică piesă era comandată la atelierele vieneze.

Ca administrator delegat la Societatea de Tramvaie București a coordonat electrificarea liniilor de tramvaie cu cai și crearea de noi trasee. A fost șef al Catedrei de Poduri la Școala Națională de Poduri și Șosele din București (1884-1919), ministru al Lucrărilor Publice (1918-1919) și s-a numărat printre fondatorii Societății Politehnice (1881).

Cel care a fost ” părintele tehnicii din România” (1930, Petru Bogdan), ”înzestrat cu însușiri numeroase și alese, care rar se îmbină în același om” (Gheorghe Țițeica),  s-a născut în primăvara lui 1854 dintr-un tată francez și o mamă de origine poloneză. Aceștia, aflați la un iarmaroc în satul Șerbănești din fostul județ Tecuci (județul Galați de azi), în timpul unor ploi torențiale au tras la un han, unde avea să apară pe lume al doilea copil al familiei, botezat Leon Angheluș. Apele ar fi pătruns în han și patul pe care dormea nou-născutul era să fie luat de ape, eveniment prevestitor , cum  remarca Ion Crișan în cartea "A. Saligny", pentru omul a cărei viață a fost marcată de lupte cu apele: cu apele mării, cu apele Prahovei, ale Trotușului și ale Siretului, dar mai ales de bătălia aprigă cu apele Dunării.

Cu o putere de muncă extraordinară, cu îndrăzneală și o viziune rară, Anghel Saligny rămâne o personalitate fascinantă, o ”glorie a țării sale”, cum l-a numit regele Carol I,  un om a cărei operă și memorie avem datoria de a o păstra vie.

MONUMENTUL

– episodul II din trilogia ”Un om, un monument, o zi” -

Orice operă monumentală are în spate o poveste interesantă, pe care numai cunoscând-o putem aprecia cu adevărat construcția. Este și cazul cunoscutului pod de cale ferată Fetești- Cernavodă, opera lui Anghel Saligny.

După războiul de independență și alipirea Dobrogei la Regatul României, a devenit necesară crearea unei punți fizice de legătură cu acest străvechi pământ românesc. Primul tronson al căii ferate spre litoralul Mării Negre între Constanța și Cernavodă fusese realizat în 1860, iar în 1879 a început construcția tronsonului București–Ciulnița–Fetești. Pentru a uni cele două tronsoane era necesară realizarea unor poduri peste Dunăre și Brațul Borcea, proiect pentru care  guvernul român a inițiat două concursuri internaționale, primul în 1882 și al doilea în 1886. Neajungându-se însă la un acord cu firmele străine care au depus oferte, Comisia de adjudecare  și Direcția generală a Căilor Ferate Române iau decizia de a încredința dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny. Era luna decembrie 1887. Forma finală a proiectului, la care au lucrat ingineri români pregătiți la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, a fost elaborată în decembrie 1889, iar lucrările au demarat la 26 noiembrie 1890.

După numai 5 ani, la 14 septembrie 1895 are loc inaugurarea podurilor, finalizate simbolic cu un nit de argint bătut de însuși Regele Carol I.  Istoricului Stoica Lascu în lucrarea sa „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei“ relatează din presa epocii: ”În fine marea operă a legării occidentului cu orientul s'a fiinit. La 14 curent s'a făcut inaugurarea podului «Regele Carol I» cu cea mai mare solemnitate ce s'a vedut până acum în țară (...). Punctul culminant al serbărei a fost trecerea peste pod a celor 15 locomotive, a căror șuere împreună cu sunetele sirenelor dela vapoarele ce staționau în portul Cernavoda, cu bubuitul tunurilor dupe deal și canoniere, cu sunetul trîmbițelor, tobelor, al muzicilor militare și aclamațiunile mulțimei produceau un concert imposibil de spus și de descris”

În tot acest timp, pe o şalupă poziționată sub pod, Anghel Saligny împreună cu șefii echipelor de muncitori aștepta trecerea trenurilor care testau rezistența lucrării, declarând cu simplitate la final: „Știam că va ține”.

Podul de la Cernavodă a fost, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri din Europa și al treilea dintre podurile metalice din lume, având o deschidere de 4.088 m între malul stâng și cel drept al văii Dunării. Podul are o deschidere centrală de 190 metri, cea mai mare din Europa continentală și se află la 30 m peste nivelul Dunării. Costul total al lucrărilor, incluzând liniile de cale ferată și construcția gărilor, a fost de 35 milioane lei, în aur.

La capătul dinspre Cernavodă, podul este străjuit de statuile de bronz a doi dorobanți, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență.

Presa din acea vreme scria că este vorba de “o realizare surprinzătoare” (Ziarul Times),  “o lucrare care poate fi luată ca model chiar și de alte țări, cu mijloace tehnice mai înaintate” (Ilustrazione Italia).

Și totuși, Anghel Saligny, conform însemnărilor unui contemporan, Nicolae Ionescu Johnson,  ar fi declarat, în timp ce cerceta gânditor lucrarea: ‘Îmi admir opera mai puţin decât îţi închipui. Dacă mă vezi zgâindu-mă la ea ceasuri întregi, e ca să-i descopăr părţile slabe, greşelile’ ” Surpins, interlocutorul a întrebat: ”Greşeli? Exageraţi! Toată lumea nu mai conteneşte să vă laude”, la care Saligny ar fi răspuns: ” ‘Las’ că eu ştiu mai bine ce greşeli am făcut! Şi este mai ales una pe care nu mi-o iert. Trebuia să fac pe pod o cale dublă – una pentru căruțe și pietoni, să mai fi existat și o astfel de legătură între Dobrogea şi Muntenia'”.

Folosit timp de aproape un secol, având de suferit în timpul celor două războaie mondiale, podul Saligny rămâne peste timp o adevărată operă de artă inginerească, un simbol al ingineriei românești și, nu în ultimul rând, amintirea unei minți vizionare a cărui inimă a bătut pentru țara sa.