În cinstea Zilei Naționale a Constructorului vă invităm să citiți suita de articole ”Un om, un monument, o zi”, scrisă de Irina Forgo

MONUMENTUL

– episodul II din trilogia ”Un om, un monument, o zi” -

Orice operă monumentală are în spate o poveste interesantă, pe care numai cunoscând-o putem aprecia cu adevărat construcția. Este și cazul cunoscutului pod de cale ferată Fetești- Cernavodă, opera lui Anghel Saligny.

După războiul de independență și alipirea Dobrogei la Regatul României, a devenit necesară crearea unei punți fizice de legătură cu acest străvechi pământ românesc. Primul tronson al căii ferate spre litoralul Mării Negre între Constanța și Cernavodă fusese realizat în 1860, iar în 1879 a început construcția tronsonului București–Ciulnița–Fetești. Pentru a uni cele două tronsoane era necesară realizarea unor poduri peste Dunăre și Brațul Borcea, proiect pentru care  guvernul român a inițiat două concursuri internaționale, primul în 1882 și al doilea în 1886. Neajungându-se însă la un acord cu firmele străine care au depus oferte, Comisia de adjudecare  și Direcția generală a Căilor Ferate Române iau decizia de a încredința dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny. Era luna decembrie 1887. Forma finală a proiectului, la care au lucrat ingineri români pregătiți la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, a fost elaborată în decembrie 1889, iar lucrările au demarat la 26 noiembrie 1890.

După numai 5 ani, la 14 septembrie 1895 are loc inaugurarea podurilor, finalizate simbolic cu un nit de argint bătut de însuși Regele Carol I.  Istoricului Stoica Lascu în lucrarea sa „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei“ relatează din presa epocii: ”În fine marea operă a legării occidentului cu orientul s'a fiinit. La 14 curent s'a făcut inaugurarea podului «Regele Carol I» cu cea mai mare solemnitate ce s'a vedut până acum în țară (...). Punctul culminant al serbărei a fost trecerea peste pod a celor 15 locomotive, a căror șuere împreună cu sunetele sirenelor dela vapoarele ce staționau în portul Cernavoda, cu bubuitul tunurilor dupe deal și canoniere, cu sunetul trîmbițelor, tobelor, al muzicilor militare și aclamațiunile mulțimei produceau un concert imposibil de spus și de descris”

În tot acest timp, pe o şalupă poziționată sub pod, Anghel Saligny împreună cu șefii echipelor de muncitori aștepta trecerea trenurilor care testau rezistența lucrării, declarând cu simplitate la final: „Știam că va ține”.

Podul de la Cernavodă a fost, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri din Europa și al treilea dintre podurile metalice din lume, având o deschidere de 4.088 m între malul stâng și cel drept al văii Dunării. Podul are o deschidere centrală de 190 metri, cea mai mare din Europa continentală și se află la 30 m peste nivelul Dunării. Costul total al lucrărilor, incluzând liniile de cale ferată și construcția gărilor, a fost de 35 milioane lei, în aur.

La capătul dinspre Cernavodă, podul este străjuit de statuile de bronz a doi dorobanți, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență.

Presa din acea vreme scria că este vorba de “o realizare surprinzătoare” (Ziarul Times),  “o lucrare care poate fi luată ca model chiar și de alte țări, cu mijloace tehnice mai înaintate” (Ilustrazione Italia).

Și totuși, Anghel Saligny, conform însemnărilor unui contemporan, Nicolae Ionescu Johnson,  ar fi declarat, în timp ce cerceta gânditor lucrarea: ‘Îmi admir opera mai puţin decât îţi închipui. Dacă mă vezi zgâindu-mă la ea ceasuri întregi, e ca să-i descopăr părţile slabe, greşelile’ ” Surpins, interlocutorul a întrebat: ”Greşeli? Exageraţi! Toată lumea nu mai conteneşte să vă laude”, la care Saligny ar fi răspuns: ” ‘Las’ că eu ştiu mai bine ce greşeli am făcut! Şi este mai ales una pe care nu mi-o iert. Trebuia să fac pe pod o cale dublă – una pentru căruțe și pietoni, să mai fi existat și o astfel de legătură între Dobrogea şi Muntenia'”.

Folosit timp de aproape un secol, având de suferit în timpul celor două războaie mondiale, podul Saligny rămâne peste timp o adevărată operă de artă inginerească, un simbol al ingineriei românești și, nu în ultimul rând, amintirea unei minți vizionare a cărui inimă a bătut pentru țara sa.